Cosmin Perța
Teofil și Câinele de lemn
Poem
Editura Herg Benet 2012
La vârsta autorului, majoritatea
poeților își caută identitatea.
Cosmin Perța își propune să renunțe
din start la această căutare. Teofil Barbălată nu e, în
conștiința povestitorului, mai mult decât un tricou purtat de care
te-ai săturat și pe care ești oricând gata să-l schimbi.
Derobarea de la identitatea convențională se dovedește a fi un
proces periculos care este compromis prin întreruperea legăturilor
cu realitatea. Întreruperea este una brutală, mecanică. Inginerul
Nicolae Popete, singura legătură cu lumea convențională este un
inventator octogenar incapabil să-și stăpânească invențiile.
Identitatea poetului pierde atât legătura spațială cât și pe
cea temporară cu lumea convențională, spulberată în amalgamul
unor fragmente de amintiri care prind trup, dar cărora le lipsește
întregul, adică sufletul. Amintirile personificate, legate de
memoria obiectelor – calul de lemn, păpușa Matrioșca – sunt
mai clare în copilărie și tot mai cețoase pe măsură ce ne
apropiem de universul adult, din care nu se disting decât un
lagăr-șantier, un spital și o pușcărie.
Cu alte cuvinte, Cosmin Perța nu
glumește cu noi. Ne demostrează cu verva și încăpățânarea
tinerilor cum toate pretențiile noastre, toată lumea noastră pe
care o vrem coerentă și rostuită nu este altceva decât un costum
de epocă în care ne-am deghizat pentru a risipi din jurul casei
duhurile îndoielii. Certitudinile noastre, prestanța cu care le
prezentăm și morga prin care vrem să ne liniștim îndoielile sunt
la fel de false ca și relația de amor, într-un timp paralel, a
poetului Teofil cu Anastasia Costachi, un fel de Margaretă de
cartier pentru un Faust prăbușit în autocontemplație. Seducția
nu funcționează, cum nu funcționează nici aparatele inginerului
Popete, în schimb reperele care nu dispar definitiv, oricât de
încețoșată ar fi memoria povestitorului, rămân lagărul,
pușcăria și spitalul. Atât poate onora societatea pe care Teofil
ar fi vrut să o părăsească dacă ar fi deținut mijloacele
necesare. Din lipsa acestora se alege cu un experiment
pseudoștiințific ratat, cu un noian de amintiri confuze și cu
certitudinea pedepsei fără vină, a ispășirii prin suferință
care se blochează înainte de mântuire.
Poemul – roman al lui Cosmin Perța
ar fi un excelent pamflet dacă tonul ar fi unul ironic și nu
elegiac. Recunoașterea este pentru autor un proces dureros la care
nu vrea să renunțe. Calmantele pe care le-ar înghiți - ironia,
sarcasmul, parodia – nu îl tentează. Citim povestea unui om care
s-a născut ca să sufere și care nu simte nevoia să se
împotrivească. O atitudine de martor tăcut, căruia rebeliunea I
se pare frivolă.
