Sobrietatea spatelui brăzdat de bici

Cosmin Perța

Teofil și Câinele de lemn

Poem

Editura Herg Benet 2012

La vârsta autorului, majoritatea poeților își caută identitatea.

Cosmin Perța își propune să renunțe din start la această căutare. Teofil Barbălată nu e, în conștiința povestitorului, mai mult decât un tricou purtat de care te-ai săturat și pe care ești oricând gata să-l schimbi. Derobarea de la identitatea convențională se dovedește a fi un proces periculos care este compromis prin întreruperea legăturilor cu realitatea. Întreruperea este una brutală, mecanică. Inginerul Nicolae Popete, singura legătură cu lumea convențională este un inventator octogenar incapabil să-și stăpânească invențiile. Identitatea poetului pierde atât legătura spațială cât și pe cea temporară cu lumea convențională, spulberată în amalgamul unor fragmente de amintiri care prind trup, dar cărora le lipsește întregul, adică sufletul. Amintirile personificate, legate de memoria obiectelor – calul de lemn, păpușa Matrioșca – sunt mai clare în copilărie și tot mai cețoase pe măsură ce ne apropiem de universul adult, din care nu se disting decât un lagăr-șantier, un spital și o pușcărie.

Cu alte cuvinte, Cosmin Perța nu glumește cu noi. Ne demostrează cu verva și încăpățânarea tinerilor cum toate pretențiile noastre, toată lumea noastră pe care o vrem coerentă și rostuită nu este altceva decât un costum de epocă în care ne-am deghizat pentru a risipi din jurul casei duhurile îndoielii. Certitudinile noastre, prestanța cu care le prezentăm și morga prin care vrem să ne liniștim îndoielile sunt la fel de false ca și relația de amor, într-un timp paralel, a poetului Teofil cu Anastasia Costachi, un fel de Margaretă de cartier pentru un Faust prăbușit în autocontemplație. Seducția nu funcționează, cum nu funcționează nici aparatele inginerului Popete, în schimb reperele care nu dispar definitiv, oricât de încețoșată ar fi memoria povestitorului, rămân lagărul, pușcăria și spitalul. Atât poate onora societatea pe care Teofil ar fi vrut să o părăsească dacă ar fi deținut mijloacele necesare. Din lipsa acestora se alege cu un experiment pseudoștiințific ratat, cu un noian de amintiri confuze și cu certitudinea pedepsei fără vină, a ispășirii prin suferință care se blochează înainte de mântuire.

Poemul – roman al lui Cosmin Perța ar fi un excelent pamflet dacă tonul ar fi unul ironic și nu elegiac. Recunoașterea este pentru autor un proces dureros la care nu vrea să renunțe. Calmantele pe care le-ar înghiți - ironia, sarcasmul, parodia – nu îl tentează. Citim povestea unui om care s-a născut ca să sufere și care nu simte nevoia să se împotrivească. O atitudine de martor tăcut, căruia rebeliunea I se pare frivolă.