Sobrietatea spatelui brăzdat de bici

Cosmin Perța

Teofil și Câinele de lemn

Poem

Editura Herg Benet 2012

La vârsta autorului, majoritatea poeților își caută identitatea.

Cosmin Perța își propune să renunțe din start la această căutare. Teofil Barbălată nu e, în conștiința povestitorului, mai mult decât un tricou purtat de care te-ai săturat și pe care ești oricând gata să-l schimbi. Derobarea de la identitatea convențională se dovedește a fi un proces periculos care este compromis prin întreruperea legăturilor cu realitatea. Întreruperea este una brutală, mecanică. Inginerul Nicolae Popete, singura legătură cu lumea convențională este un inventator octogenar incapabil să-și stăpânească invențiile. Identitatea poetului pierde atât legătura spațială cât și pe cea temporară cu lumea convențională, spulberată în amalgamul unor fragmente de amintiri care prind trup, dar cărora le lipsește întregul, adică sufletul. Amintirile personificate, legate de memoria obiectelor – calul de lemn, păpușa Matrioșca – sunt mai clare în copilărie și tot mai cețoase pe măsură ce ne apropiem de universul adult, din care nu se disting decât un lagăr-șantier, un spital și o pușcărie.

Cu alte cuvinte, Cosmin Perța nu glumește cu noi. Ne demostrează cu verva și încăpățânarea tinerilor cum toate pretențiile noastre, toată lumea noastră pe care o vrem coerentă și rostuită nu este altceva decât un costum de epocă în care ne-am deghizat pentru a risipi din jurul casei duhurile îndoielii. Certitudinile noastre, prestanța cu care le prezentăm și morga prin care vrem să ne liniștim îndoielile sunt la fel de false ca și relația de amor, într-un timp paralel, a poetului Teofil cu Anastasia Costachi, un fel de Margaretă de cartier pentru un Faust prăbușit în autocontemplație. Seducția nu funcționează, cum nu funcționează nici aparatele inginerului Popete, în schimb reperele care nu dispar definitiv, oricât de încețoșată ar fi memoria povestitorului, rămân lagărul, pușcăria și spitalul. Atât poate onora societatea pe care Teofil ar fi vrut să o părăsească dacă ar fi deținut mijloacele necesare. Din lipsa acestora se alege cu un experiment pseudoștiințific ratat, cu un noian de amintiri confuze și cu certitudinea pedepsei fără vină, a ispășirii prin suferință care se blochează înainte de mântuire.

Poemul – roman al lui Cosmin Perța ar fi un excelent pamflet dacă tonul ar fi unul ironic și nu elegiac. Recunoașterea este pentru autor un proces dureros la care nu vrea să renunțe. Calmantele pe care le-ar înghiți - ironia, sarcasmul, parodia – nu îl tentează. Citim povestea unui om care s-a născut ca să sufere și care nu simte nevoia să se împotrivească. O atitudine de martor tăcut, căruia rebeliunea I se pare frivolă.

Să nu ne răzbunați

Dacă nu îl cunoașteți pe călugărul Moise, dați play la următorul video:

Iată cum îl vede Ioan Pintea:

Vă oferim și 2 fragmente din conferința susținută la Biblioteca Județeană Bistrița:

Teohar Mihadaș – memorialistica universului concentraționar românesc

Excesele postcomuniste relativizează crimele politrucilor sistemului sovietic şi condamnă genul memorialistic la moarte clinică.

Reacțiile spontane sau induse la evenimentele sfârşitului de secol 20 în România – în marea lor majoritate refulări generate de  colapsul neașteptat (sunt ispitit să scriu nesperat) al sistemului bazat pe constrângere ( - cunoscut şi sub numele oficial de communism -) nu au depășit, din anul de graţie 1989 şi până în ziua de azi, bariera reductive-emoțională și plutesc în continuare în confuzie. Vectorul percepţiei istorice s-a gripat odată cu valul de entuziasm jenant de care a fost cuprinsă întreaga naţiune la aflarea veştii execuției Ceaușeștilor, moment penibil din istoria contemporană, comparabil doar cu sfârșitul lui Ghadafi în Libia, când până și Saddam Hussein, în Irak, a avut parte de un proces, care prin comparație poate trece drept echitabil. Pe cale de consecință, literatura romănă inspirată de sistemul represiv de tip sovietic a ratat cu graţie ^[1]1 publicul capabil să o valideze, epigonii rezervîndu-i un palier  irelevant în schema istoriei literare contemporane. Printre vendete și manipulări, romanele lui Teohar Mihadaș au devenit, sub aspectul receptării lor, jertfe colaterale ale contextului istoric, cu toate că “Pe Muntele Ebal” este o operă oricând comparabilă cu scrierile de gen consacrate, începând chiar cu “Arhipelagul Gulag” de Alexandr Soljenițin. Acesta din urmă a avut şansa receptării de către publicul din democraţiile occidentale, public nemarcat de pactul cu diavolul şi de aceea deschis experienţei iniţiatice în universal dictaturii. “Pe Muntele Ebal” a trecut pe lângă publicul autohton, prea grăbit să ajungă în capitalism (sinonim ajustat iluziei generale de prosperitate) şi tocmai de aceea dornic să uite propriul trecut cu toate scheletele din dulapul bunicii.

Protagoniștii clasici al oricărui univers concentraționar, victimele și torționarii, au în romanul “Pe Muntele Ebal” o dimensiune umană desenată dezinvolt, fără obișnuitul aport dogmatic, majoritatea nu sunt doar victime sau doar torționari, ei sunt oameni înzestrați complex, care nimeresc adesea fără voia lor între roțile dințate ale masinăriei istorice, supuși acelorași legi inexorabile, dicolo de bine și de rău. Talentul de povestitor, cu nimic mai prejos în comparaţie cu cel de poet al lui Teohar Mihadaş, nu i-a îngăduit să nu reconstruiască fiinţe vii din cuvinte şi tocmai acest har i-a fost fatal, el le amintea cititorilor cu acribie acele pasaje din viaţă pe care toată lumea se străduia să le facă uitate. Într-o ţară în care patru milioane de comunişti au dispărut instantaneu nu e bine să evoci trecutul recent cu prea multă măiestrie, cum nu e bine să te plimbi cu lumânarea aprinsă prin preajma butoiului de pulbere.

Întrebarea dacă “Pe Muntele Ebal” este sau nu un roman autobiografic ramâne deschisă. Cartea poate fi considerată autobiografică în sensul că este alcătuită din secvențe povestite de autor, confirmate strict de biografia sa și nu din obișnuitul amestec de relaitate si ficțiune. În acest punct găsim și marea vulnerabilitate în receptarea textului: biografia celui căruia avea să i se spună “haiducul” scapă documentării riguroase, dată fiind secretomania paranoidă a autoritătilor totalitare iar textul-mărturisire rămâne suspendat între realitatea subiectivă şi obiectivitatea ficţiunii. Un studiu amănunțit de caz ar presupune resurse, inclusiv resurse financiare, care încă nu au fost disponibilizate, (şi nici nu vor fi degrabă) așa că nu ne rămâne decăt să ne mulțumim cu prezumția unei confesiuni oneste din partea autorului.

Nu consider acest aspect foarte important, deoarece selecția secvențelor mi se pare mult mai edificatoare decât gradul lor de veridicitate. În traiectoria urmarită de această selecție ne sunt prezentate de fapt tentativele succesive ale autorului-narator de a duce o viață obișnuită, normală într-un stat anormal sub aspectul ignorării sau încălcării perceptelor morale în spiritul cărora a fost educat povestitorul, principii pe care el nu este dispus să le abandoneze, cu scopul de a evita disconfortul fizic, social sau material, așa cum procedeaza majoritatea contemporanilor săi. Drama tânărului profesor de limba și literatura română începe de la convingerea, altminteri firească, a autorului-povestitor convins că are o datorie față de cultura neamului său, datorie care îl obligă să nu trădeze valorile autentice și care îi interzice să predea elevilor minciunile dogmatice devenite o nouă religie în școala și în societatea din vremea aceea. Pentru el nu funcționează judecata gloatei, pe care o amintește ce pe o cheie de lectură la începutul romanului: “Pe Baraba!” “Eliberați-l pe Baraba!”. Vina, dacă o putem numi astfel, a personajului întrupat de autor este aceea că el refuză complicitatea cu puterea, atunci când puterea nu respectă legile care ar trebui sa fie deasupra ei, fără să fie însă, paradoxal, un adversar declarat, activ al puterii. În acest oximoron aparent se găsește alchimia subtilă a pelerinului ajuns pe Muntele Ebal. Aplicând judecata simplificată de tip “gura lumii” autorul-povestitor poate fi clasificat drept un “idealist”. Atitudinea sa produce reacții antagonice atât din partea reprezentanților puterii cât și din partea victimelor, care au ales să pactizeze cu puterea ilegitimă în speranța că le va fi mai ușor, că puterea le va observa obediența și că îi va răsplăti. Așa se explică loviturile pe care personajul-narator le primește din toate părţile, adesea de la oameni din propria sa condiție, aflați la rândul lor în suferință, însă captivi ai unui “sindrom Stockholm” avant la lettre, animați de credința naivă a izbăvirii prin complicitatea cu torționarii. Esența personajului devine una primordial morală și mai puțin epică. Împins spre marginea societății, de la catedră la muncă fizică necalificată, el ajunge în cele din urmă să fie condamnat pentru o vină imaginară, tocmai fiindcă nu vrea să accepte compromisul, iar societatea care e pe cale să se alcătuiască dintr-un compromis nu poate accepta această atitudine. Nedumerirea sau chiar iritarea torţionarilor faţă de banditul Mihadaş este la rându-i provocată de atitudinea corectă, justificată moral a mărturisitorului, care nu este, totuşi, un duşman al regimului, e doar un om cinstit a cărui cinste încadrează, scoţînd-o la lumină, necinstea regimului impostor.

Este știut că un destin asemănător l-au avut până și mulți dintre puținii comuniști autentici din vremea aceea, oameni care adoptaseră comunismul, în care credeau și pentru care se sacrificaseră, în perioada când doctrina la care aderaseră era în afara legii și care au fost obligați să constate că sistemul de tip sovietic, pentru care chipurile luptaseră și comunismul la care acești luptători au visat nu erau identice, dimpotrivă, sistemul sovietic era o dictatură mai crâncenă decât inechitățile societății burgheze pe care doriseră ei să le elimine prin comunism. Bazat pe impostură, sistemul nu accepta indivizii care cred în principii și nu se supun orbeşte puterii, în aceeași măsură în care puterea impostorilor se bazează și pe complicitatea voluntară a victimelor speriate de violența programatică a regimului. Așa ajunge personajul-narator mai întâi un paria, iar apoi pe lista celor care trebuiau condamnați la închisoare, pentru a oferi mulțimii iluzia justiției la fel de necesară cum a fost inevitabilă crucificarea lui Isus Hristos după eliberarea lui Baraba sau împuşcarea dictatorilor la Târgovişte ca să înţelegem cu toţii că revoluţia a învins şi că revoluţia am făcut-o noi, altfel de unde ar fi emanat proaspăta conducere a ţării?

Gulagul subiectiv.

Realitatea istorică pătrunde secvențial în romanul “Pe Muntele Ebal” care rămâne până la urmă un edificiu al subiectivitații. Se poate afirma că personajele lui Teohar Mihadaș sunt alterate moral, comportamentul lor este unul mutant, având în vedere uriașul laborator de inginerie socială pe care l-a constituit în vremea aceea URSS și sateliții săi. În acest plan al construcției epice se găsește filonul creștin ortodox al autorului, consistența și consecvența iertării ca atitudine fundamentală. Într-adevăr, un om nu poate fi judecat pentru faptele sale decât dacă le-a comis în stare de libertate. Privat de acest drept civic fundamental, individul poate eventual rata șansa de a deveni erou, însă condiția eroică este o calitate, nu o obligație. În această privință, Teohar Mihadaș se întâlnește, prin opoziție cu Marin Preda, autorul celebrelor cuvinte “eu nu sunt Tudor Vladimirescu”. Teohar Mihadaș, prin personajul său autobiografic, îsi asumă condiția lui Tudor Vladimirescu chiar dacă îi lipsesc toate elementele necesare pentru a aspira la condiția personajului revoluționar. Fără sprijinul vreunei eterii sau a altor cete înarmate, fără arme sau armură, Mihadaș povestitorul pelerin acceptă sa suporte condiția răzvratitului, traieste toate patimile până la fundul paharului, fără să se opună, dar în același timp fără să se supună. Atăt personajul istoric cât și cel romanesc nu aderă la vreo organizație anticomunistă, nu încearcă să emigreze, cu toate că i se oferă prilejul, nu organizează nici un sindicat liber ca Paraschiv și nici nu e un dizident ca Paul Goma. Din această cauză (ironie a sorții), cu toate că a făcut mai multă pușcărie decât Goma, Mihadaș nu e considerat deizident, ci doar un “fost deținut politic”, adică un personaj care în 1946 a fost la locul nepotrivit în momentul nepotrivit și pe care societatea îl recunoaște ca atare, adică îi dă câțiva lei în plus la pensie, niște călătorii gratuite cu trenul și eventual un loc de veci cu preț redus.

Prin atitudinea sa, Mihadaș-personajul din “Pe Muntele Ebal” și Mihadaș-omul ar fi devenit la fel de indezirabil contemporanilor din 2012, din aceleași motive care l-au făcut indezirabil reprezentanților dictaturii proletariatului cu o jumătate de secol mai devreme. Din fericire, limitele biologice l-au scutit pe haiduc de această ultimă decepție.

Privit în contextul realităților istorice românești, el rămâne un neadaptat, un destin tragic, o tentativă eșuată de evadare din pragmatismul balcanic cu iz levantin. Istoria noastră este – e ştiut de noi toţi - una a răsturnărilor, a prăbușirilor și a renașterilor sub altă zodie, căreia i-au supraviețuit cel mai bine indivizii cu coloana flexibilă, Teohar Mihadaș nu a fost, nu a vrut să fie un astfel de acrobat. Destinul, pe care scriitorul și l-a asumat, a marcat și destinul romanelor sale, cu precădere a celui mai important dintre ele – în opinia autorului acestor rânduri - “Pe Muntele Ebal”.

Citită pe nerăsuflate pe când circula în manuscris, lectură pe atunci riscantă, care îți asigura atenția nedorită de nimeni a paznicilor ideologici ai sistemului – cartea a fost grațios uitată după 1990, ba am putea spune tratată cu un exces de discreție imediat după apariția ei la editira Clusium. Consecinţa acestei prudențe excesive, a fost înmormântarea romanului “Pe Muntele Ebal”, fiindcă prea mulți dintre contemporani s-au recunoascut în aceste pagini într-o manieră deloc măgulitoare, iar rândurile scrise de Teohar Mihadaș pe mașina sa de scris portabilă, păzită de scriitor ca o relicvă, le amintesc cititorilor clipe și intâmplări pe care ei preferă să le uite, iar toate acestea rămân în planul speculaţiilor și, judecând după lipsa de atitudine a autorului, chiar el și-a dorit să rămână așa.

Semnificativ rămâne și faptul că scriitorul nu a fost de loc atras de politică după 1989, spre deosebire de majoritatea condeielor care s-au grăbit spre partidele înființate cu spor și nonșalanță în patul germinativ al fragilei noastre democrații. Pentru judecata pragmatic-mercantilă a prezentului, această atitudine rămâne de neînțeles și poate fi interpretată în cel mai îngăduitor caz drept inconsecvență.

Posteritatea la trădat pe “haiduc”. A fi victimă este un accident al destinului, nu o calitate morală.

Nici prezentul nu acceptă oamenii care ignoră cu consecvență argumentele forte ale propriului CV. Un Teohar Mihadaș senator, fost deținut politic, cu toate atributele funcției ar fi asigurat un alt destin unei cărți cum este “Pe Muntele Ebal”. Care ar fi fost însă partidul care să-l susțină pe acest senator și distins om de litere, cănd el, autorul-povestitor nu iși poate și nu vrea să-și depășească personajul, ceea ce înseamnă că pentru el există niște principii care sunt mai presus de interesele partidului, la care el, Teohar Mihadaș, nu poate renunța nici cu prețul pierderii următoarelor alegeri. La urma urmelor, care ar fi fost alegătorii care ar fi acceptat ca un bătrân incruntat și solemn să le spună adevărul în loc să-i laude, să-i compătimească și să le promită. Câți dintre contemporani ar fi de acord să-l însoțească inițiatic pe haiduc în pelerinajul său pe Muntele Ebal, unde vor afla că a fi fost victimă nu este o calitate, ci un accident al destinului, care nu te îndreptățește la recompense. Recompense au promis pe vremuri tocmai cei care l-au condamnat pe Teohar Mihadaș să care pământ cu roaba la canal, ei au fost cei care le predicau sărmanilor că au suferit destul, că urma vremea desfătărilor, încât oamenii nu spuneau că trăiesc măi rău ca pe vremea exploatatorilor din două motive: de teamă și din speranță. Teama este de înțeles, fiind vorba de un sistem represiv deosebit de brutal, mai ales în prima fază. Speranța e mai subtilă, perversă chiar. Ea seamănă cu amăgirea celui care investește într-un joc piramidal în speranța naivă că va fi printre câștigători și nu printre cei care rămân fără bani. Pentru sistem era mult mai avantajos să promoveze nonvalorile, care erau mai ușor de controlat și nu puneau în pericol poziția celor aflați în fruntea piramidei. Ori, o nonvaloare promovată umple de spreanțe orice ratat, orice repetent, care vede că se poate, că are si el o șansă fără să fie nevoit să se schimbe în bine.

Din păcate aceste metehne ale sistemului s-au conservat, iar libertatea noastră se limitează la faptul că ne este permis să vorbim liber despre toate acestea fără ca ofițeri în civil să trasporte, asudând ca pe vremuri, aparatura de înregistrare până la Liceul Agricol din Beclean doar fiindcă această instituție școlară găzduia o întâlnire a cenaclului “Saeculum” la care participa și banditul Teohar Mihadaș. Armele prezentului sunt mai subtile, de la conspirația tăcerii autoimpuse de spaima pierderii sponsorizărilor la atacul la persoană facilitat de presa multă și ieftină. Spaima de a nu avea cu ce să-ți plătești ratele ajunsă mai mare decât spima de odinioară că te-ar putea căuta securitatea nu e de bun augur pentru personaje ca Teohar Mihadaș.

Argumentele folosite în acest text nu sunt decât în mică măsură literare și acest păcat este unul asumat, fiind vorba de o carte (“Pe Muntele Ebal”) și de un autor, Teohar Mihadaș, care înseamnă mai mult decât o filă de istorie literară.

Zorin Diaconescu

---

[1] Să nu uităm un amănunt: naţiunea noastră nu a pierit opunîndu+se ceauşismului, naţiunea noastră s-a adaptat la ceauşism, pe care a vrut să-l uite, printr-un proces de exorcizare din care a făcut parte execuţia cuplului dictatorial, ca distrugere publică a efigiei răului, salvînd binele din şi pentru noi, victimele.

Acest text a fost publicat în revista MIȘCAREA LITERARĂ.

Ovidiu Pecican, romancierul bine temperat

Ovidiu Pecican, Arhitecturi Mesianice, Editura Charmides, 2012

Ovidiu Pecican scrie o proză în afara cutiei negre în care e prizonieră imaginația convențională. Autorul se adresează direct lipsei de inventivitate a cititorului contemporan, astenizat de bombardamentul permanent cu clișee, căruia îi propune amical să iasă puțin la aer, într-o plimbare care începe într-o zi de 22, mai exact vineri, 22 februarie 2008. Plimbarea ne duce prin Clujul anului 2008, schițat în cîteva elemente: Catedrala Schimbarea la Față, Mall-ul, „șerpăria” din preajma Pieței Cipariu și blocul în care locuiește părintele Laurențiu Gomboș, amfitrionul, ghidul, confesorul care face legătura dintre episoade.
Ca la orice plimbare de agrement, cititorul este menajat.
Padre Laurențiu nu este unul dintre martirii Bisericii Unite și nu ne va îngreuna cugetul cu destinul său tragic. Chiar dacă s-a pregătit pentru o profesie tehnică, s-a lăsat fascinat de biserica ce-și continua viața clandestin pe vremea dictaturii și a fost hirotonisit în taină, dar fără să mai fie expus persecuțiilor aparatului represiv al statului totalitar. Acest amănunt biografic îl situează pe Gomboș pe o linie mediană chiar și în interiorul bisericii, între generația inflexibilă a martirilor și cea mai școlită și de aceea mai arogantă a celor care au apucat vremurile mai bune de după 1989. Fără să acorde prea multă importanță acestor rivalități clericale, părintele Laurențiu este un bonom, care se delectează deopotrivă cu lectura comentariilor incendiare de pe rețelele de socializare, dar și cu asistența socială pe care o presupune profesia sa și pe care o îndeplinește cu plăcere. Laurențiu Gomboș devine un martor al autorului, un confident al cititorului căruia îi îngăduie un voyeurism până la urmă nevinovat. În cele trei zile din viața sa, pe care le cuprinde romanul, părintele se intersectează cu un adolescent abulic, dornic să urmeze școala ministerului de interne de la Băneasa, fără a avea vreo înclinație pentru profesia de ofițer de informații, cu mediul promiscuu al familiei lui Elvis Humpea, dar și cu câțiva enoriași veniți mai degrabă să fie ascultați decât să se spovedească. În fine, în viața preotului apare și un personaj pitoresc, pretins mercenar, mai degrabă nevropat, care ar putea fi chiar fiul natural al clericului, fruct al unei aventuri din tinerețe, al împrejurărilor și mai ales a lipsei de experiență, cel puțin de partea celui confruntat subit cu această posibilă paternitate.
Nici una din pistele epice deschise nu trece de categoria „soft”, sau „light”.
Tânărul aspirant la cariera de spion, Chimi, este un ratat mediocru care nu va ajunge niciodată drogat sau criminal, ci va eșua fără îndoială într-un modest serviciu public. Elvis Humpea, care își fericește și soacra, la beție, în timp ce cumnatul său se masturbează frenetic, nu produce nici el vreo tragedie, părțile implicate fiind oarecum într-o relație consensuală și dacă nu află lumea, totul e ok. Spovedaniile devoalate nu trec nici ele de obișnuita prostituție motivată prin sărăcie și de violența domestică tradițional „ruptă din rai”. Nici confruntarea părintelui cu fiul revenit din războiul din fosta Iugoslavie, unde a luptat ca mercenar, nu este una dramatică. Bărbatul a trecut de mult de vârsta la care ar mai avea nevoie de călăuzirea unui părinte, e mai degrabă în căutarea unui public pentru povestirile sale, care se vor cumplite dar care nu se potrivesc cu statutul său de „dur”. Mercenarii nu sunt povestitori și nici povestitorii, mercenari. Reconfortantă este mai ales nonșalanța cu care Laurențiu Gomboș înregistrează toate aceste fapte de viață, fără a-și abandona atitudinea contemplativă.
Ovidiu Pecican ne oferă în romanul său teoria conspirației, fantasy, sex, horror și thriller, dar în doze moderate, așa cum se cuvine unui autor manierat, dornic să nu-și contrarieze cititorii, menținându-le totuși un tonus pozitiv.
Zorin Diaconescu

Contele Dracula nu mai ia masa în oraș

Romanul lui Stoker nu le e pe plac obrajilor subțiri pudrați cu bunătatea și cumințenia noastră ancestrală. O conspirație a nemorților blestemați nu se împacă cu credința noastră decât dacă vine din afară iar noi îi cădem victime. Românul ancestral nu e purtătorul unor astfel de vicii. Pătura realistă a societății noastre, în schimb, îl acceptă, așa cum acceptă orice, adică cu pricepere și destul de convingător. Am fost de față la dezvelirea statuii scriitorului irlandez, ridicată tocmai la Piatra Fântânele. Aveai impresia, privindu-i pe cei prezenți acolo, că erau cel puțin dependenți de literatura gotică. M-am așteptat să apară cel puțin un cenaclu de gen, vreun concurs literar cu premii sau un festival de filme horror, puzderie de turiști și multă lume vioaie, care să se plimbe sub privirile liniștite ale statuii. Nu s-a întâmplat nimic din toate acestea și cred că doar excelența sa, ambasadorul irlandez nu știa că la noi toate sunt vremelnice.
Chiar dacă ar trăi, urmașul contelui nu ar mai avea de ce să ia cina în oraș. Chelnerii probabil că nu ar ști cine este și l-ar confunda cu unul din muzicanții de la nunta de alături. Fețele subțiri ar strâmba din nas la atâta decadență iar copiii cerșetori l-ar trage de poalele jachetei. Și dintr-o limuzină, la noi considerată de lux, s-ar auzi comentariul: „ uite-l, bă, și pe comunistul ăsta”... Povestea lui ar avea nevoie de un sponsor pentru a fi publicată, iar aristocrații nu fac casă bună cu schemele politice actuale, în care nimeni nu are voie să fie mai de soi decât șeful de partid.
În schimb de halloweenul local ar avea șanse să intre pe gratis la discotecă să-și facă perechile poze cu el, doar e cool. Și dacă n-ar fi atât de morocănos și și-ar repara dinții, poate s-ar găsi și pentru el o pereche la noidoi.ro care l-ar scoate, din nou, în oraș.
Zorin Diaconescu

Jumătatea (încă) plină a păharului de cucută

N-am fost vreodată ispitit să intru în pielea lui Socrate. Ba, mărturisesc fuga mea de filosofie, precum necuratul cu tămâia. Intelectul meu nu depăşeşte nivelul reducţionist - speculativ şi e perplex în faţa aberaţiilor propagate de mediile principale (zise mainstream). Nu mai pot să nu cred că un număr prea mare de oameni informaţi nu mai poate fi condus, iar o societate care nu mai e condusă cade în anarhie. În Brave New World, Huxley vine cu o soluţie simplă şi eficientă. Embrionilor le este injectată o cantitate de alcool care nu le pune sănătatea în pericol, doar îi face tâmpiţi. Tâmpenia e atent dozată în funcţie de profesia pentru care a fost planificată persoana. Sau să-i spun entitatea? Nu trebuie să fie prea tâmpit şi să nu dea randament, dar nici mai deştept decât e necesar pentru a fi pe deplin fericit cu soarta ce i-a fost hărăzită într-o societate a belşugului generalizat. Oare noi am găsit soluţia echilibrului social în dereglarea cu bună intenţie a întreprinderilor media? Prin cumpărare (de trusturi şi nu de indivizi), "câinele de pază" al democraţiei se transformă în dulăul loial stăpânului care îl hrăneşte. Să fie acesta progresul? Dacă e vorba de belşugul material, fără îndoială. Dar cum rămâne cu mizeria imaginaţiei?
Mizeria imaginaţiei rămâne un proiect niciodată dus la capăt al regretatului Radu Săplăcan. El intenţiona să scrie o carte despre mizeria imaginaţiei în "epoca de aur". Între timp, societatea a înregistrat progrese însemnate, fiindcă prezentul depăşeşte generos cele mai îndrăzneţe vise ale celor de la comitetul pentru cultură şi educaţie socialistă. Pe atunci, naţia având doar un singur reprezentant vrednic să vorbească, avea şansa să treacă drept inteligentă, dar tăcută sub asuprire. Contemporanilor nu le scriu decât: aveţi dreptul să tăceţi, fiindcă tot ce spuneţi se poate folosi împotriva voastră. Ştiu că nu vă pasă, dar cineva era dator să scrie aceste rânduri, cel puţin în amintirea acelor seri de cenaclu în care mai credeam în Dumnezeu şi în literatură. Am făcut această însemnare pentru a vă aminti că Dumnezeu ne-a întors de mult spatele, iar literatura s-a retras în bibliotecă. Restul e tăcere.

Vine iarăși vremea bucuriilor simple

În vremea bucuriilor simple, când o cafea bună sau o țigaretă fină aveau încă măreție de simbol, când umblai săptămâni la rând după o carte sau după un film, o întîlnire cu prietenii era un prilej constant de bucurie. Exista în vremea aceea un sentiment de solidaritate necunoscut prezentului. Morala simplă: trebuie să pierzi libertatea pentru a fi capabil să o prețuiești. Relația nu e reversibilă, nimeni nu va prețui vreodată lagărul de concentrare. Omenirea a fost supusă ciclic unor experimente la scară națională (mai nou globală?). Oamenii s-au lăsat luați de val sau au rezistat, unii prin nepăsare, alții refuzând obediența. Nesupunerea civică era mai simplă în societatea marcată de penurii de tot felul. Supușii și nesupușii trăiau până la urmă la fel de prost, așa că nu era mare lucru de pierdut. Capcana prezentului constă în faptul că poți trăi și bine. Nesupunerea care nu a fost înfrântă de sistemul concentraționar, a fost cumpărată democratic. Bogăția însă nu garantează fericirea. Dezamăgirea așteaptă la fiecare capăt de drum. Am impresia că unele evenimente pe care le-am trăit în 1987 și '88, prevestind deznodământul din '89, se repetă, păstrând proporțiile. Suntem la sfârșitul lui ianuarie. Cele 11 luni care urmează până la sfârșitul lui 2013 ne pot aduce altă lume. Nu vă agitați. Nu va fi nici mai bună, nici mai proastă decât cele de până acum. Unii vor câștiga, alții vor pierde. Până la urmă, nici asta nu va mai conta.
Zorin Diaconescu

Românul singur cu ecranul.

Ecranul este un element esențial în viața românului. De pe ecran a aflat, într-o zi de decembrie, că din acel moment era slobod să-i spună ălui mare: dictatorule,  că nu mai era obligat să se declare comunist cu orice prilej și că îl aștepta un viitor fericit. Tot de pe ecran află românul din zilele noastre că nu e chiar atât de fericit. Ecranul îi spune pe cine trebuie să iubească și cine-i sunt dușmanii.
O pauză de curent de câteva zile, așa cum s-a produs în niște  state americane, ar fi devastatoare pentru România. Coeziunea socială s-ar prăbuși iar oamenii ar începe să tragă concluzii personale nepermise, greu de combătut după aceea. Ce ne-am face fără mediul online, că nu ne-ar doborâ foamea de informații, ci absența unui loc de descărcare a comentariilor de genul „bă, ești varză” și altele, cu conotații mult mai sexuale, procedură prin care scăpăm atât de simplu de constipația intelectuală continuă. Unde ne-am mai ușura, anonim, dacă nu pe FB sau în subsolul blogurilor și al saiturilor neprotejate corespunzător. De unde să mai știm noi pe cine l-a incinerat familia, rușine să le fie, că groparii, paznicii de cimitire și atâția alții rămîn fără o bucată de pâine. Fără declarații importante și breaking news viața noastră amenință să se transforme într-un ritual satanic, în care să nu mai știm decât că ne e foame, frig sau că iar ne-au mărit ăștia impozitele. Pe vremea lui Ceaușescu ecranul era ca mort și noi consumam vodcă în draci și făceam depresii. Oameni buni, fie criza cât de rea, nu ne lăsați fără ecran, că noi nu mai răspundem de nimic.

Invitație la cenaclul SAECULUM

Ce este http://cenaclulsaeculum.blogspot.ro/?

Consecvent cu întemeietorii Radu Săplăcan & Co., autorul nu urmărește nici o formă de autoritate, afiliere sau reprezentativitate, cu alte cuvinte vă aflați într-un spațiu virtual care nu aparține și nu se subordonează nimănui și nu se bucură de nici un sprijin, altul decât curiozitatea sau, de ce nu? interesul eventualilor cititori.
De ce m-am apucat de această lucrare tocmai în 27 ianuarie 2013? Din aceleași motive care au produs inițiativa dejeană a cenaclului SAECULUM cu câteva decenii în urmă. În republica socialistă de atunci, cenaclurile erau afiliate așezămintelor culturale, de obicei bibliotecilor sau caselor de cultură. Asta însemna că directorul respectivei instituții deținea și un anumit control asupra cenaclului și oricât de cumsecade era, avea omul o responsabilitate. Această răspundere implicită a șefilor de instituții a făcut ca SAECULUM să călătorească de la Dej via Beclean și Baia Mare până la Vișeul de sus. Pe atunci veneau la întâlnirile acestui cenaclu oameni ca Nicolae Steinhardt sau Teohar Mihadaș, foști deținuți politici care nu dădeau bine în cadru și nu era recomandabil să fie văzuți prea des în același loc.
Azi, în România capitalistă, literatura e muribundă în primul rând fiindcă lumea nu mai are răbdare să citească. Când apare o inițiativă, prima spaimă a celor din jur e legată de banul public, de aceea și precizarea de mai sus. E exagerat să scriu că mi-am propus redeșteptarea interesului pentru literatură. Nimeni nu e capabil de așa ceva, în afara cititorului însuși, îndreptățit să decidă în intimitatea sa, dacă mai vrea să citească sau nu. În schimb cred că e posibilă o comunicare mai bună între cei ce scriu. Suntem orgolioși, exclusiviști, înverșunați și ne stă bine să fim așa. Nu e în schimb neapărată nevoie să ne risipim tot timpul.
Închei cu invitația de a posta pe acest blog. Veți avea nevoie de un cont, îl primește oricine în urma unui mail la această adresă.
O duminică plăcută!