Vine iarăși vremea bucuriilor simple

În vremea bucuriilor simple, când o cafea bună sau o țigaretă fină aveau încă măreție de simbol, când umblai săptămâni la rând după o carte sau după un film, o întîlnire cu prietenii era un prilej constant de bucurie. Exista în vremea aceea un sentiment de solidaritate necunoscut prezentului. Morala simplă: trebuie să pierzi libertatea pentru a fi capabil să o prețuiești. Relația nu e reversibilă, nimeni nu va prețui vreodată lagărul de concentrare. Omenirea a fost supusă ciclic unor experimente la scară națională (mai nou globală?). Oamenii s-au lăsat luați de val sau au rezistat, unii prin nepăsare, alții refuzând obediența. Nesupunerea civică era mai simplă în societatea marcată de penurii de tot felul. Supușii și nesupușii trăiau până la urmă la fel de prost, așa că nu era mare lucru de pierdut. Capcana prezentului constă în faptul că poți trăi și bine. Nesupunerea care nu a fost înfrântă de sistemul concentraționar, a fost cumpărată democratic. Bogăția însă nu garantează fericirea. Dezamăgirea așteaptă la fiecare capăt de drum. Am impresia că unele evenimente pe care le-am trăit în 1987 și '88, prevestind deznodământul din '89, se repetă, păstrând proporțiile. Suntem la sfârșitul lui ianuarie. Cele 11 luni care urmează până la sfârșitul lui 2013 ne pot aduce altă lume. Nu vă agitați. Nu va fi nici mai bună, nici mai proastă decât cele de până acum. Unii vor câștiga, alții vor pierde. Până la urmă, nici asta nu va mai conta.
Zorin Diaconescu

Românul singur cu ecranul.

Ecranul este un element esențial în viața românului. De pe ecran a aflat, într-o zi de decembrie, că din acel moment era slobod să-i spună ălui mare: dictatorule,  că nu mai era obligat să se declare comunist cu orice prilej și că îl aștepta un viitor fericit. Tot de pe ecran află românul din zilele noastre că nu e chiar atât de fericit. Ecranul îi spune pe cine trebuie să iubească și cine-i sunt dușmanii.
O pauză de curent de câteva zile, așa cum s-a produs în niște  state americane, ar fi devastatoare pentru România. Coeziunea socială s-ar prăbuși iar oamenii ar începe să tragă concluzii personale nepermise, greu de combătut după aceea. Ce ne-am face fără mediul online, că nu ne-ar doborâ foamea de informații, ci absența unui loc de descărcare a comentariilor de genul „bă, ești varză” și altele, cu conotații mult mai sexuale, procedură prin care scăpăm atât de simplu de constipația intelectuală continuă. Unde ne-am mai ușura, anonim, dacă nu pe FB sau în subsolul blogurilor și al saiturilor neprotejate corespunzător. De unde să mai știm noi pe cine l-a incinerat familia, rușine să le fie, că groparii, paznicii de cimitire și atâția alții rămîn fără o bucată de pâine. Fără declarații importante și breaking news viața noastră amenință să se transforme într-un ritual satanic, în care să nu mai știm decât că ne e foame, frig sau că iar ne-au mărit ăștia impozitele. Pe vremea lui Ceaușescu ecranul era ca mort și noi consumam vodcă în draci și făceam depresii. Oameni buni, fie criza cât de rea, nu ne lăsați fără ecran, că noi nu mai răspundem de nimic.

Invitație la cenaclul SAECULUM

Ce este http://cenaclulsaeculum.blogspot.ro/?

Consecvent cu întemeietorii Radu Săplăcan & Co., autorul nu urmărește nici o formă de autoritate, afiliere sau reprezentativitate, cu alte cuvinte vă aflați într-un spațiu virtual care nu aparține și nu se subordonează nimănui și nu se bucură de nici un sprijin, altul decât curiozitatea sau, de ce nu? interesul eventualilor cititori.
De ce m-am apucat de această lucrare tocmai în 27 ianuarie 2013? Din aceleași motive care au produs inițiativa dejeană a cenaclului SAECULUM cu câteva decenii în urmă. În republica socialistă de atunci, cenaclurile erau afiliate așezămintelor culturale, de obicei bibliotecilor sau caselor de cultură. Asta însemna că directorul respectivei instituții deținea și un anumit control asupra cenaclului și oricât de cumsecade era, avea omul o responsabilitate. Această răspundere implicită a șefilor de instituții a făcut ca SAECULUM să călătorească de la Dej via Beclean și Baia Mare până la Vișeul de sus. Pe atunci veneau la întâlnirile acestui cenaclu oameni ca Nicolae Steinhardt sau Teohar Mihadaș, foști deținuți politici care nu dădeau bine în cadru și nu era recomandabil să fie văzuți prea des în același loc.
Azi, în România capitalistă, literatura e muribundă în primul rând fiindcă lumea nu mai are răbdare să citească. Când apare o inițiativă, prima spaimă a celor din jur e legată de banul public, de aceea și precizarea de mai sus. E exagerat să scriu că mi-am propus redeșteptarea interesului pentru literatură. Nimeni nu e capabil de așa ceva, în afara cititorului însuși, îndreptățit să decidă în intimitatea sa, dacă mai vrea să citească sau nu. În schimb cred că e posibilă o comunicare mai bună între cei ce scriu. Suntem orgolioși, exclusiviști, înverșunați și ne stă bine să fim așa. Nu e în schimb neapărată nevoie să ne risipim tot timpul.
Închei cu invitația de a posta pe acest blog. Veți avea nevoie de un cont, îl primește oricine în urma unui mail la această adresă.
O duminică plăcută!