Ovidiu Pecican, romancierul bine temperat

Ovidiu Pecican, Arhitecturi Mesianice, Editura Charmides, 2012

Ovidiu Pecican scrie o proză în afara cutiei negre în care e prizonieră imaginația convențională. Autorul se adresează direct lipsei de inventivitate a cititorului contemporan, astenizat de bombardamentul permanent cu clișee, căruia îi propune amical să iasă puțin la aer, într-o plimbare care începe într-o zi de 22, mai exact vineri, 22 februarie 2008. Plimbarea ne duce prin Clujul anului 2008, schițat în cîteva elemente: Catedrala Schimbarea la Față, Mall-ul, „șerpăria” din preajma Pieței Cipariu și blocul în care locuiește părintele Laurențiu Gomboș, amfitrionul, ghidul, confesorul care face legătura dintre episoade.
Ca la orice plimbare de agrement, cititorul este menajat.
Padre Laurențiu nu este unul dintre martirii Bisericii Unite și nu ne va îngreuna cugetul cu destinul său tragic. Chiar dacă s-a pregătit pentru o profesie tehnică, s-a lăsat fascinat de biserica ce-și continua viața clandestin pe vremea dictaturii și a fost hirotonisit în taină, dar fără să mai fie expus persecuțiilor aparatului represiv al statului totalitar. Acest amănunt biografic îl situează pe Gomboș pe o linie mediană chiar și în interiorul bisericii, între generația inflexibilă a martirilor și cea mai școlită și de aceea mai arogantă a celor care au apucat vremurile mai bune de după 1989. Fără să acorde prea multă importanță acestor rivalități clericale, părintele Laurențiu este un bonom, care se delectează deopotrivă cu lectura comentariilor incendiare de pe rețelele de socializare, dar și cu asistența socială pe care o presupune profesia sa și pe care o îndeplinește cu plăcere. Laurențiu Gomboș devine un martor al autorului, un confident al cititorului căruia îi îngăduie un voyeurism până la urmă nevinovat. În cele trei zile din viața sa, pe care le cuprinde romanul, părintele se intersectează cu un adolescent abulic, dornic să urmeze școala ministerului de interne de la Băneasa, fără a avea vreo înclinație pentru profesia de ofițer de informații, cu mediul promiscuu al familiei lui Elvis Humpea, dar și cu câțiva enoriași veniți mai degrabă să fie ascultați decât să se spovedească. În fine, în viața preotului apare și un personaj pitoresc, pretins mercenar, mai degrabă nevropat, care ar putea fi chiar fiul natural al clericului, fruct al unei aventuri din tinerețe, al împrejurărilor și mai ales a lipsei de experiență, cel puțin de partea celui confruntat subit cu această posibilă paternitate.
Nici una din pistele epice deschise nu trece de categoria „soft”, sau „light”.
Tânărul aspirant la cariera de spion, Chimi, este un ratat mediocru care nu va ajunge niciodată drogat sau criminal, ci va eșua fără îndoială într-un modest serviciu public. Elvis Humpea, care își fericește și soacra, la beție, în timp ce cumnatul său se masturbează frenetic, nu produce nici el vreo tragedie, părțile implicate fiind oarecum într-o relație consensuală și dacă nu află lumea, totul e ok. Spovedaniile devoalate nu trec nici ele de obișnuita prostituție motivată prin sărăcie și de violența domestică tradițional „ruptă din rai”. Nici confruntarea părintelui cu fiul revenit din războiul din fosta Iugoslavie, unde a luptat ca mercenar, nu este una dramatică. Bărbatul a trecut de mult de vârsta la care ar mai avea nevoie de călăuzirea unui părinte, e mai degrabă în căutarea unui public pentru povestirile sale, care se vor cumplite dar care nu se potrivesc cu statutul său de „dur”. Mercenarii nu sunt povestitori și nici povestitorii, mercenari. Reconfortantă este mai ales nonșalanța cu care Laurențiu Gomboș înregistrează toate aceste fapte de viață, fără a-și abandona atitudinea contemplativă.
Ovidiu Pecican ne oferă în romanul său teoria conspirației, fantasy, sex, horror și thriller, dar în doze moderate, așa cum se cuvine unui autor manierat, dornic să nu-și contrarieze cititorii, menținându-le totuși un tonus pozitiv.
Zorin Diaconescu