Teohar Mihadaș – memorialistica universului concentraționar românesc

Excesele postcomuniste relativizează crimele politrucilor sistemului sovietic şi condamnă genul memorialistic la moarte clinică.

Reacțiile spontane sau induse la evenimentele sfârşitului de secol 20 în România – în marea lor majoritate refulări generate de  colapsul neașteptat (sunt ispitit să scriu nesperat) al sistemului bazat pe constrângere ( - cunoscut şi sub numele oficial de communism -) nu au depășit, din anul de graţie 1989 şi până în ziua de azi, bariera reductive-emoțională și plutesc în continuare în confuzie. Vectorul percepţiei istorice s-a gripat odată cu valul de entuziasm jenant de care a fost cuprinsă întreaga naţiune la aflarea veştii execuției Ceaușeștilor, moment penibil din istoria contemporană, comparabil doar cu sfârșitul lui Ghadafi în Libia, când până și Saddam Hussein, în Irak, a avut parte de un proces, care prin comparație poate trece drept echitabil. Pe cale de consecință, literatura romănă inspirată de sistemul represiv de tip sovietic a ratat cu graţie ^[1]1 publicul capabil să o valideze, epigonii rezervîndu-i un palier  irelevant în schema istoriei literare contemporane. Printre vendete și manipulări, romanele lui Teohar Mihadaș au devenit, sub aspectul receptării lor, jertfe colaterale ale contextului istoric, cu toate că “Pe Muntele Ebal” este o operă oricând comparabilă cu scrierile de gen consacrate, începând chiar cu “Arhipelagul Gulag” de Alexandr Soljenițin. Acesta din urmă a avut şansa receptării de către publicul din democraţiile occidentale, public nemarcat de pactul cu diavolul şi de aceea deschis experienţei iniţiatice în universal dictaturii. “Pe Muntele Ebal” a trecut pe lângă publicul autohton, prea grăbit să ajungă în capitalism (sinonim ajustat iluziei generale de prosperitate) şi tocmai de aceea dornic să uite propriul trecut cu toate scheletele din dulapul bunicii.

Protagoniștii clasici al oricărui univers concentraționar, victimele și torționarii, au în romanul “Pe Muntele Ebal” o dimensiune umană desenată dezinvolt, fără obișnuitul aport dogmatic, majoritatea nu sunt doar victime sau doar torționari, ei sunt oameni înzestrați complex, care nimeresc adesea fără voia lor între roțile dințate ale masinăriei istorice, supuși acelorași legi inexorabile, dicolo de bine și de rău. Talentul de povestitor, cu nimic mai prejos în comparaţie cu cel de poet al lui Teohar Mihadaş, nu i-a îngăduit să nu reconstruiască fiinţe vii din cuvinte şi tocmai acest har i-a fost fatal, el le amintea cititorilor cu acribie acele pasaje din viaţă pe care toată lumea se străduia să le facă uitate. Într-o ţară în care patru milioane de comunişti au dispărut instantaneu nu e bine să evoci trecutul recent cu prea multă măiestrie, cum nu e bine să te plimbi cu lumânarea aprinsă prin preajma butoiului de pulbere.

Întrebarea dacă “Pe Muntele Ebal” este sau nu un roman autobiografic ramâne deschisă. Cartea poate fi considerată autobiografică în sensul că este alcătuită din secvențe povestite de autor, confirmate strict de biografia sa și nu din obișnuitul amestec de relaitate si ficțiune. În acest punct găsim și marea vulnerabilitate în receptarea textului: biografia celui căruia avea să i se spună “haiducul” scapă documentării riguroase, dată fiind secretomania paranoidă a autoritătilor totalitare iar textul-mărturisire rămâne suspendat între realitatea subiectivă şi obiectivitatea ficţiunii. Un studiu amănunțit de caz ar presupune resurse, inclusiv resurse financiare, care încă nu au fost disponibilizate, (şi nici nu vor fi degrabă) așa că nu ne rămâne decăt să ne mulțumim cu prezumția unei confesiuni oneste din partea autorului.

Nu consider acest aspect foarte important, deoarece selecția secvențelor mi se pare mult mai edificatoare decât gradul lor de veridicitate. În traiectoria urmarită de această selecție ne sunt prezentate de fapt tentativele succesive ale autorului-narator de a duce o viață obișnuită, normală într-un stat anormal sub aspectul ignorării sau încălcării perceptelor morale în spiritul cărora a fost educat povestitorul, principii pe care el nu este dispus să le abandoneze, cu scopul de a evita disconfortul fizic, social sau material, așa cum procedeaza majoritatea contemporanilor săi. Drama tânărului profesor de limba și literatura română începe de la convingerea, altminteri firească, a autorului-povestitor convins că are o datorie față de cultura neamului său, datorie care îl obligă să nu trădeze valorile autentice și care îi interzice să predea elevilor minciunile dogmatice devenite o nouă religie în școala și în societatea din vremea aceea. Pentru el nu funcționează judecata gloatei, pe care o amintește ce pe o cheie de lectură la începutul romanului: “Pe Baraba!” “Eliberați-l pe Baraba!”. Vina, dacă o putem numi astfel, a personajului întrupat de autor este aceea că el refuză complicitatea cu puterea, atunci când puterea nu respectă legile care ar trebui sa fie deasupra ei, fără să fie însă, paradoxal, un adversar declarat, activ al puterii. În acest oximoron aparent se găsește alchimia subtilă a pelerinului ajuns pe Muntele Ebal. Aplicând judecata simplificată de tip “gura lumii” autorul-povestitor poate fi clasificat drept un “idealist”. Atitudinea sa produce reacții antagonice atât din partea reprezentanților puterii cât și din partea victimelor, care au ales să pactizeze cu puterea ilegitimă în speranța că le va fi mai ușor, că puterea le va observa obediența și că îi va răsplăti. Așa se explică loviturile pe care personajul-narator le primește din toate părţile, adesea de la oameni din propria sa condiție, aflați la rândul lor în suferință, însă captivi ai unui “sindrom Stockholm” avant la lettre, animați de credința naivă a izbăvirii prin complicitatea cu torționarii. Esența personajului devine una primordial morală și mai puțin epică. Împins spre marginea societății, de la catedră la muncă fizică necalificată, el ajunge în cele din urmă să fie condamnat pentru o vină imaginară, tocmai fiindcă nu vrea să accepte compromisul, iar societatea care e pe cale să se alcătuiască dintr-un compromis nu poate accepta această atitudine. Nedumerirea sau chiar iritarea torţionarilor faţă de banditul Mihadaş este la rându-i provocată de atitudinea corectă, justificată moral a mărturisitorului, care nu este, totuşi, un duşman al regimului, e doar un om cinstit a cărui cinste încadrează, scoţînd-o la lumină, necinstea regimului impostor.

Este știut că un destin asemănător l-au avut până și mulți dintre puținii comuniști autentici din vremea aceea, oameni care adoptaseră comunismul, în care credeau și pentru care se sacrificaseră, în perioada când doctrina la care aderaseră era în afara legii și care au fost obligați să constate că sistemul de tip sovietic, pentru care chipurile luptaseră și comunismul la care acești luptători au visat nu erau identice, dimpotrivă, sistemul sovietic era o dictatură mai crâncenă decât inechitățile societății burgheze pe care doriseră ei să le elimine prin comunism. Bazat pe impostură, sistemul nu accepta indivizii care cred în principii și nu se supun orbeşte puterii, în aceeași măsură în care puterea impostorilor se bazează și pe complicitatea voluntară a victimelor speriate de violența programatică a regimului. Așa ajunge personajul-narator mai întâi un paria, iar apoi pe lista celor care trebuiau condamnați la închisoare, pentru a oferi mulțimii iluzia justiției la fel de necesară cum a fost inevitabilă crucificarea lui Isus Hristos după eliberarea lui Baraba sau împuşcarea dictatorilor la Târgovişte ca să înţelegem cu toţii că revoluţia a învins şi că revoluţia am făcut-o noi, altfel de unde ar fi emanat proaspăta conducere a ţării?

Gulagul subiectiv.

Realitatea istorică pătrunde secvențial în romanul “Pe Muntele Ebal” care rămâne până la urmă un edificiu al subiectivitații. Se poate afirma că personajele lui Teohar Mihadaș sunt alterate moral, comportamentul lor este unul mutant, având în vedere uriașul laborator de inginerie socială pe care l-a constituit în vremea aceea URSS și sateliții săi. În acest plan al construcției epice se găsește filonul creștin ortodox al autorului, consistența și consecvența iertării ca atitudine fundamentală. Într-adevăr, un om nu poate fi judecat pentru faptele sale decât dacă le-a comis în stare de libertate. Privat de acest drept civic fundamental, individul poate eventual rata șansa de a deveni erou, însă condiția eroică este o calitate, nu o obligație. În această privință, Teohar Mihadaș se întâlnește, prin opoziție cu Marin Preda, autorul celebrelor cuvinte “eu nu sunt Tudor Vladimirescu”. Teohar Mihadaș, prin personajul său autobiografic, îsi asumă condiția lui Tudor Vladimirescu chiar dacă îi lipsesc toate elementele necesare pentru a aspira la condiția personajului revoluționar. Fără sprijinul vreunei eterii sau a altor cete înarmate, fără arme sau armură, Mihadaș povestitorul pelerin acceptă sa suporte condiția răzvratitului, traieste toate patimile până la fundul paharului, fără să se opună, dar în același timp fără să se supună. Atăt personajul istoric cât și cel romanesc nu aderă la vreo organizație anticomunistă, nu încearcă să emigreze, cu toate că i se oferă prilejul, nu organizează nici un sindicat liber ca Paraschiv și nici nu e un dizident ca Paul Goma. Din această cauză (ironie a sorții), cu toate că a făcut mai multă pușcărie decât Goma, Mihadaș nu e considerat deizident, ci doar un “fost deținut politic”, adică un personaj care în 1946 a fost la locul nepotrivit în momentul nepotrivit și pe care societatea îl recunoaște ca atare, adică îi dă câțiva lei în plus la pensie, niște călătorii gratuite cu trenul și eventual un loc de veci cu preț redus.

Prin atitudinea sa, Mihadaș-personajul din “Pe Muntele Ebal” și Mihadaș-omul ar fi devenit la fel de indezirabil contemporanilor din 2012, din aceleași motive care l-au făcut indezirabil reprezentanților dictaturii proletariatului cu o jumătate de secol mai devreme. Din fericire, limitele biologice l-au scutit pe haiduc de această ultimă decepție.

Privit în contextul realităților istorice românești, el rămâne un neadaptat, un destin tragic, o tentativă eșuată de evadare din pragmatismul balcanic cu iz levantin. Istoria noastră este – e ştiut de noi toţi - una a răsturnărilor, a prăbușirilor și a renașterilor sub altă zodie, căreia i-au supraviețuit cel mai bine indivizii cu coloana flexibilă, Teohar Mihadaș nu a fost, nu a vrut să fie un astfel de acrobat. Destinul, pe care scriitorul și l-a asumat, a marcat și destinul romanelor sale, cu precădere a celui mai important dintre ele – în opinia autorului acestor rânduri - “Pe Muntele Ebal”.

Citită pe nerăsuflate pe când circula în manuscris, lectură pe atunci riscantă, care îți asigura atenția nedorită de nimeni a paznicilor ideologici ai sistemului – cartea a fost grațios uitată după 1990, ba am putea spune tratată cu un exces de discreție imediat după apariția ei la editira Clusium. Consecinţa acestei prudențe excesive, a fost înmormântarea romanului “Pe Muntele Ebal”, fiindcă prea mulți dintre contemporani s-au recunoascut în aceste pagini într-o manieră deloc măgulitoare, iar rândurile scrise de Teohar Mihadaș pe mașina sa de scris portabilă, păzită de scriitor ca o relicvă, le amintesc cititorilor clipe și intâmplări pe care ei preferă să le uite, iar toate acestea rămân în planul speculaţiilor și, judecând după lipsa de atitudine a autorului, chiar el și-a dorit să rămână așa.

Semnificativ rămâne și faptul că scriitorul nu a fost de loc atras de politică după 1989, spre deosebire de majoritatea condeielor care s-au grăbit spre partidele înființate cu spor și nonșalanță în patul germinativ al fragilei noastre democrații. Pentru judecata pragmatic-mercantilă a prezentului, această atitudine rămâne de neînțeles și poate fi interpretată în cel mai îngăduitor caz drept inconsecvență.

Posteritatea la trădat pe “haiduc”. A fi victimă este un accident al destinului, nu o calitate morală.

Nici prezentul nu acceptă oamenii care ignoră cu consecvență argumentele forte ale propriului CV. Un Teohar Mihadaș senator, fost deținut politic, cu toate atributele funcției ar fi asigurat un alt destin unei cărți cum este “Pe Muntele Ebal”. Care ar fi fost însă partidul care să-l susțină pe acest senator și distins om de litere, cănd el, autorul-povestitor nu iși poate și nu vrea să-și depășească personajul, ceea ce înseamnă că pentru el există niște principii care sunt mai presus de interesele partidului, la care el, Teohar Mihadaș, nu poate renunța nici cu prețul pierderii următoarelor alegeri. La urma urmelor, care ar fi fost alegătorii care ar fi acceptat ca un bătrân incruntat și solemn să le spună adevărul în loc să-i laude, să-i compătimească și să le promită. Câți dintre contemporani ar fi de acord să-l însoțească inițiatic pe haiduc în pelerinajul său pe Muntele Ebal, unde vor afla că a fi fost victimă nu este o calitate, ci un accident al destinului, care nu te îndreptățește la recompense. Recompense au promis pe vremuri tocmai cei care l-au condamnat pe Teohar Mihadaș să care pământ cu roaba la canal, ei au fost cei care le predicau sărmanilor că au suferit destul, că urma vremea desfătărilor, încât oamenii nu spuneau că trăiesc măi rău ca pe vremea exploatatorilor din două motive: de teamă și din speranță. Teama este de înțeles, fiind vorba de un sistem represiv deosebit de brutal, mai ales în prima fază. Speranța e mai subtilă, perversă chiar. Ea seamănă cu amăgirea celui care investește într-un joc piramidal în speranța naivă că va fi printre câștigători și nu printre cei care rămân fără bani. Pentru sistem era mult mai avantajos să promoveze nonvalorile, care erau mai ușor de controlat și nu puneau în pericol poziția celor aflați în fruntea piramidei. Ori, o nonvaloare promovată umple de spreanțe orice ratat, orice repetent, care vede că se poate, că are si el o șansă fără să fie nevoit să se schimbe în bine.

Din păcate aceste metehne ale sistemului s-au conservat, iar libertatea noastră se limitează la faptul că ne este permis să vorbim liber despre toate acestea fără ca ofițeri în civil să trasporte, asudând ca pe vremuri, aparatura de înregistrare până la Liceul Agricol din Beclean doar fiindcă această instituție școlară găzduia o întâlnire a cenaclului “Saeculum” la care participa și banditul Teohar Mihadaș. Armele prezentului sunt mai subtile, de la conspirația tăcerii autoimpuse de spaima pierderii sponsorizărilor la atacul la persoană facilitat de presa multă și ieftină. Spaima de a nu avea cu ce să-ți plătești ratele ajunsă mai mare decât spima de odinioară că te-ar putea căuta securitatea nu e de bun augur pentru personaje ca Teohar Mihadaș.

Argumentele folosite în acest text nu sunt decât în mică măsură literare și acest păcat este unul asumat, fiind vorba de o carte (“Pe Muntele Ebal”) și de un autor, Teohar Mihadaș, care înseamnă mai mult decât o filă de istorie literară.

Zorin Diaconescu

---

[1] Să nu uităm un amănunt: naţiunea noastră nu a pierit opunîndu+se ceauşismului, naţiunea noastră s-a adaptat la ceauşism, pe care a vrut să-l uite, printr-un proces de exorcizare din care a făcut parte execuţia cuplului dictatorial, ca distrugere publică a efigiei răului, salvînd binele din şi pentru noi, victimele.

Acest text a fost publicat în revista MIȘCAREA LITERARĂ.